De ce uniforma schimbă totul?
În ultimele săptămâni, am vizitat mai multe școli pentru a vorbi cu tinerii despre cum inteligența artificială schimbă piața muncii. În cadrul inițiativei „Școala Altfel”, am dus activități în două licee din zona nordică a Bucureștiului, în Sectorul 1.
În ambele cazuri, am lucrat cu clasele de a 10-a, profil informatică.
O simplă privire la mașinile parcate în fața școlilor arată o putere economică echilibrată. Din exterior, nu se observă diferențe majore de statut social.
Ambele instituții au o imagine îngrijită. Liceul privat se distinge printr-o construcție modernă și facilități tehnice de invidiat.
În schimb, unitatea publică, cu o istorie de peste un secol, este menținută în stare impecabilă, cu săli de clasă renovate și un teren sportiv actualizat.
Uniforma schimbă totul?
Diferențele devin vizibile imediat după intrarea în sălile de curs. La instituția privată, toți elevii purtau uniformă: o ținută sobriă, combinând negru, alb și bleumarin.
Fiecare elev afișa cu mândrie emblema școlii pe hainele sale. În liceul public, vestimentația era variabilă, cu branduri diferite vizibile la fiecare participant.
Nu susțin neapărat introducerea uniformei în școlile de stat, dar m-a impresionat profund sentimentul de apartenență și mândrie pe care aceștia manifestau față de simbolistica instituției lor.
Punctualitatea și disciplina diferă radical. La privat, toți prezenți la ora stabilită pentru începutul sesiunii. La stat, în contextul programului „Școala Altfel”, se permiteau întârzieri; ușa sălii se deschidea și închidea repetat timp de aproximativ 15 minute. În plus, au fost solicitate multiple ieșiri la baie, deși era doar prima oră a zilei.
Prezentarea mea, cu o durată de aproximativ 45 de minute, a avut un conținut similar în ambele medii.
Ce vrea fiecare elev?
De regulă, interacționez intens cu elevii pentru a stimula curiozitatea și a înțelege pasiunile lor. La liceul privat, majoritatea adolescenților erau implicați în cluburi de robotică, cu unii care conduceau propriile start-up-uri, prezentate la hackathoane în fața investitorilor. Câteva persoane au cerut sesiuni de mentorat pentru a rafina proiectele lor.
Toți aveau o direcție clară privind facultățile de urmat și un plan de rezervă bine definit, la vârstă de 16-17 ani. După finalul discursului, jumătate din clasa a rămas încă 30-40 de minute pentru discuții individuale despre viitorul lor profesional.
În liceul public, prima întrebare a fost: „Ce post vă recomand pentru a ajunge la un venit minim de 3.000 EUR lunar la 25 ani?” Inițial m-am oprit, apoi am explicat modelul ierarhiei necesităților al lui Maslow, subliniind că banii sunt doar o parte a definirii viitorului. O altă întrebare: „Vreau să devin antreprenor, dar nu am nicio idee de afaceri, ce sfat îmi dați?” Întrebările mele privind pasiunile au avut o receptivitate limitată.
Se observau capuri pe mese, telefoane ascunse sub penare (pentru a evita a fi văzuți pe rețelele sociale), cafele de specialitate pe bănci și șopteli cu vecinii.
Dezinteresul era evident. Cu toate acestea, am persistat și am propus o prezentare vizuală pe tabla interactivă.
„Ne iradiază.” Aceasta nu este prima dată; vara trecută, în alt liceu public, aerul condiționat era deconectat din priză din teamă de a fi „bătut de curent”, lăsând elevii transpirați și fără energie. La finalul orei, au fost doar câteva întrebări interesante despre securitatea cibernetică și efectul AI pe piața muncii.
Unde e problema de fond?
Deși ambele școli se află în aceeași zonă și servesc o populație cu resurse financiare similare, comportamentul elevilor și al cadrelor didactice diferează semnificativ. Curricula sistemului public este încărcată cu materii care par irelevante, obosește elevii fără valoare adăugată.
Având un fiu de 15 ani în sistemul de stat, analizez manualele și constată o abordare depășită. Profesorii sunt remunerați și formați conform metodelor tradiționale.
Totuși, cred că diferența provine și din implicarea familiei: când părinții plătesc sume considerabile pentru educația copiilor, setează așteptări mai stricte și le transmit presiunea asupra școlii și profesorilor, pentru că aceștia sunt plătiți din acei bani.
Deși ne bucurăm că învățământul public este gratuit, realitatea include contribuții periodice pentru fondul clasei, mobila, rechizite și achiziții tehnologice (cum ar fi tabelele inteligente care rămân nefolosite).
Fără pretenții și parteneriat activ cu sistemul academic, schimbarea rămâne iluzorie.