Ce prevede Articolul 1, alineatul (1^4) din Legea nr.?
Existența unei proprietăți imobiliare în România, deținută de o entitate juridică străină, impune o serie de obligații financiare specifice, dintre care cea mai recentă și controversată este necesitatea de a deține un cont de plăți pe teritoriul național. Această cerință nu este una nouă în esența sa, dar a fost clarificată și extinsă prin modificările legislative recente, devenind un punct critic pentru orice companie nerezidentă care tranzacționează bunuri sau servicii în spațiul românesc.
Deși intuiția generală ar sugera că doar companiile cu sediu local sunt supuse acestor reguli, textul legal actual indică contrariul, forțând entitățile străine să se integreze în circuitul bancar intern pentru a-și onora datoriile curente.
Regulamentul fundamental care guvernează această situație este Legea nr. 70/2015, destinată consolidării disciplinei financiare în operațiunile de încasări și plăți în numerar, precum și pentru modernizarea sistemelor de plată. Conform articolului 1, alineatul (1), valabil începând cu data de 1 ianuarie 2026, toate tranzacțiile de încasare și plată efectuate de persoane juridice, persoane fizice autorizate, întreprinderi individuale sau familiale, liber-profesioniști, persoane fizice care activează independent, asocieri și alte entități, indiferent dacă au sau nu personalitate juridică, trebuie să se realizeze și prin intermediul metodelor moderne de plată.
Această normă acoperă interacțiunile dintre aceste categorii de subiecți economici, impunând digitalizarea fluxurilor de bani pentru a asigura trasabilitatea și controlul financiar.
Pentru a face aplicabilă această regulă generală, legislatorul a intervenit printr-o modificare specifică, introdusă prin articolul II, punctul 3 din Legea nr. 239/2025.
Schimbarea aduce o claritate esențială: persoanele juridice au obligația explicită de a deține cel puțin un cont de plăți în România sau la o unitate a Trezoreriei Statului.
Alineatele (1^2) și (1^3) din același articol al Legii nr. 70/2015 stipulează că această obligație persistă pe toată durata desfășurării activității economice.
Definirea conceptului de „cont de plăți” se face prin trimitere la articolul 2, litera g) din legea menționată, care se referă la rândul său la articolul 5, alineatul (1), punctul 11 din Legea nr. 209/2019 privind serviciile de plată.
Aici, contul este descris ca fiind unul menținut în numele unuiuia sau mai multor utilizatori ai serviciilor de plată, utilizat pentru executarea operațiunilor respective.
O nuanță juridică importantă rezidă din faptul că obligația nu este formulată ca o cerință de a deschide un cont la o instituție de credit românească, ci ca o obligație de a deține un cont de plăți în România. Legea oferă o alternativă, permitând ca acest cont să fie menținut și la o unitate a Trezoreriei Statului.
Determinarea prestatorilor care pot onora această obligație necesită o analiză combinată a articolului 1, alineatele (1^2) și (1^4) din Legea nr. 70/2015, împreună cu reglementările speciale privind prestarea serviciilor de plată pe teritoriul României.
Textul legal folosește termenul generic de „persoane juridice”, fără a limita expres obligația la cele românești și fără a crea o excepție pentru cele nerezidente.
În cazul unei companii străine, aplicarea acestei dispoziții trebuie contextualizată în funcție de operațiunile concrete efectuate în România.
Articolul 1, alineatul (3) din Legea nr. 70/2015 precizează că normele din capitolul I se aplică și tranzacțiilor de încasări și plăți în valută realizate pe teritoriul național.
Un exemplu ilustrativ este o societate cu sediu în Cipru care achiziționează un apartament în București. Chiar dacă imobilul nu este închiriat momentan, compania suportă cheltuieli fixe pentru utilități.
În măsura în care aceste plăți către furnizori locali constituie operațiuni efectuate în România către persoane juridice din categoriile vizate, ele intră în sfera de aplicare a legii.
Deținerea imobilului generează, de asemenea, raporturi fiscale directe. Conform articolului 455, alineatul (1) din Codul fiscal, orice persoană care deține o clădire în România este obligată să plătească anual impozitul pe clădire. Similar, articolul 463, alineatul (1) impune plata impozitului pe teren, dacă societatea deține și dreptul de proprietate asupra solului aferent. Mai mult, articolul 82, alineatul (1) din Codul de procedură fiscală cere ca orice entitate care devine subiect într-un raport juridic fiscal să se înregistreze fiscal, obținând un cod de identificare fiscală.
Aceste obligații confirmă existența unor legături juridice cu autoritățile române, deși temeiul direct al obligației de a deține un cont de plăți provine din Legea nr. 70/2015, nu din Codul fiscal.
Faptul că apartamentul nu este închiriat nu exonerează compania de această obligație
Faptul că apartamentul nu este închiriat nu exonerează compania de această obligație. Legea nu condiționează existența contului de generarea unor venituri, de obținerea unui profit sau de prezența unui sediu permanent în țară.
Există deja operațiuni de plată legate de administrarea imobilului, cum ar fi facturile de utilități.
Dacă imobilul ar fi închiriat, consecințele fiscale ar fi suplimentare, conform articolului 38, alineatul (1), litera a) din Codul fiscal, care impune persoanelor juridice străine plata impozitului pe profit pentru rezultatul fiscal aferent transferului proprietăților imobiliare din România, noțiune care include și închirierea sau cedarea folosinței.
Lipsa veniturilor din închiriere nu schimbă însă regimul operațiunilor de plată deja efectuate.
Dacă contul este deschis la o instituție de credit, intervine și articolul 83, alineatul (4) din Codul de procedură fiscală.
Acesta stipulează că, odată cu solicitarea deschiderii contului bancar, instituția de credit transmite organului fiscal central cererea de atribuire a numărului de identificare fiscală sau a codului de înregistrare fiscală pentru persoanele juridice care nu dețin un astfel de cod.
Totuși, această reglementare se aplică specific conturilor de la bănci și nu trebuie interpretată restrictiv, astfel încât doar acestea ar putea satisface cerința Legii nr. 70/2015.
Articolul 1, alineatul (1^4) din Legea nr. 70/2015 face trimitere la prestatorii de servicii de plată definiți în Legea nr. 209/2019 (articolele 2, literele a), b) și d)) care furnizează servicii pe teritoriul României. Aceștia nu pot refuza deschiderea contului, cu excepția cazurilor în care acest lucru ar duce la încălcarea legislației privind prevenirea spălării banilor și finanțării terorismului sau a regimului sancțiunilor internaționale.
Categoriile relevante includ instituțiile de credit, instituțiile emițente de monedă electronică și instituțiile de plată abilitate să furnizeze astfel de servicii.
Prestatorul nu trebuie neapărat să fie o entitate autorizată exclusiv în România. Poate fi și o entitate autorizată într-alt stat membru al Uniunii Europene, care furnizează legal servicii pe teritoriul românesc.
Pentru instituțiile de credit, articolul 45, alineatul (1) din OUG nr. 99/2006 permite celor autorizate și supravegheate de autoritatea competentă dintr-un alt stat membru să desfășoare activități în România prin înființarea unei sucursale sau prin prestarea directă de servicii, procedura fiind reglementată de articolul 49.
Pentru instituțiile de plată, articolul 56 din Legea nr. 209/2019 permite unei instituții autorizate într-alt stat membru să presteze servicii în România, prin sucursală, agent sau direct, bazându-se pe notificarea transmisă BNR de autoritatea din statul de origine.
Similar, pentru instituțiile emițente de monedă electronică, articolul 62 din Legea nr. 210/2019 aplică corespunzător prevederile din Legea nr. 209/2019.
Prin urmare, sediul prestatorului sau calitatea acestuia de persoană juridică română nu sunt criterii decisive pentru îndeplinirea obligației.
Esențial este existența unui cont care poate fi calificat drept „cont de plăți în România”, în sensul în care este furnizat în cadrul serviciilor de plată prestate legal pe teritoriul național.
Simplul fapt tehnic că se pot efectua transferuri către beneficiari din România dintr-un cont deschis în alt stat nu este suficient pentru a satisface cerința legală.
Legea nu condiționează expres îndeplinirea obligației de existența unui prestator constituit în România, ci admite, prin corelarea textelor, și prestatori din alte state membre care furnizează legal aceste servicii aici.
Termenul de conformare este stabilit la maximum 60 de zile lucrătoare de la data înființării, dar această regulă se aplică strict persoanelor juridice nou-create. Dacă societatea cipriotă menționată mai sus era deja înființată la momentul achiziției apartamentului, termenul de 60 de zile lucrătoare calculat de la data respectivă nu se aplică automat în aceeași formă, ci trebuie evaluat în contextul existenței anterioare a entității.
Această distincție temporală este crucială pentru planificarea conformității, asigurându-se că entitățile existente au un mecanism clar pentru a-și adapta structurile financiare la noile cerințe legislative, evitând sancțiunile pentru nerespectarea disciplinei financiare în operațiunile de plată efectuate pe teritoriul României.