Care sunt factorii cheie pentru dezvoltarea economică a țărilor?
Articol de Leonardo Badea, Prim-viceguvernator BNR: În ultimele decenii, experiența internațională a arătat că diferențele de dezvoltare dintre state sunt influențate nu doar prin resurse naturale, poziționare geografică sau alte avantaje materiale specifice, ci și prin robustețea instituțiilor publice, capacitatea acestora de a transmite încredere și a asigura predictibilitate și modul în care reușesc să faciliteze gestionarea de către actorii economici a riscurilor, perioadelor de tensiune și incertitudine. Una dintre ideile centrale ce se regăsesc în lucrările laureatului Premiului Nobel pentru economie Daron Acemoglu – prezent recent la București, în cadrul unei conferințe dedicate viitorului economiei – este aceea că dezvoltarea sustenabilă a unei națiuni depinde în mod esențial de calitatea instituțiilor sale.
Cu alte cuvinte, prosperitatea pe termen lung nu este doar rezultatul acumulării de capital sau al progresului tehnologic, ci și al existenței unor mecanisme instituționale capabile să susțină stabilitatea, încrederea și buna funcționare a economiei.
În interiorul acestui ansamblu instituțional, sistemul bancar ocupă un loc aparte. El asigură circulația economiilor către investiții, finanțarea economiei reale, transmiterea politicii monetare și, nu în ultimul rând, funcționarea mecanismelor de plată pe care se bazează activitatea economică de zi cu zi.
Din acest motiv, robustețea sistemului bancar este o condiție esențială pentru stabilitatea economică și socială în ansamblu. În acest context trebuie înțeleasă și importanța pe care a dobândit-o, în ultimele două decenii, cadrul de rezoluție bancară.
În arhitectura europeană de stabilitate financiară, acesta reprezintă astăzi o componentă indispensabilă a ansamblului de instrumente aflate la dispoziția autorităților responsabile de funcționarea robustă a sistemului financiar.
Pentru a înțelege însă pe deplin relevanța acestor evoluții, este important să ne amintim contextul din care ele au apărut.
Marea criză financiară din 2008-2009 — care a afectat deopotrivă economii avansate, emergente și în curs de dezvoltare — a avut un impact atât de amplu și de profund încât a determinat schimbări majore de paradigmă în ceea ce privește modul în care este înțeleasă și protejată robustețea sistemului financiar. - Anterior acesteia, se considera că stabilitatea prețurilor de consum, adică o inflație redusă, aduce implicit și o stabilitate a prețului activelor financiare, care asigură, ca o consecință directă, stabilitatea sistemului financiar în ansamblu. Totodată, conceptele de recesiune și criză financiară se foloseau într-o oarecare echivalență. - Efectele crizei financiare din 2008-2009 au evidențiat însă că o criză în sistemul financiar poate apare fără să existe o recesiune în prealabil, și, foarte important, inclusiv într-o perioadă în care inflația se află la un nivel redus.
De asemenea, a devenit evident că, pe ansamblul economiei, costul asociat crizelor financiare este mult mai ridicat decât cel al recesiunilor. Această nouă viziune despre echilibrul macroeconomic, în care stabilitatea sectorului financiar este o componentă endogenă, a atras de la sine și modificări fără precedent cu privire la arhitectura sistemului prudențial.
Practic, criza financiară a condus la apariția a două noi componente în cadrul sistemului prudențial: politica macroprudențială și rezoluția bancară.
Până la criza financiară, se considera faptul că supravegherea atentă la nivel microprudențial reprezintă, într-o exprimare adesea utilizată în matematică, o condiție necesară și suficientă pentru stabilitatea sectorului financiar.
Realitatea acestei crize ne-a arătat însă că, așa cum spune o veche vorbă românească: poți vedea copacii, însă e posibil să scapi din vedere pădurea – adică riscurile și vulnerabilitățile care se acumulează în ansamblul sistemului.
Iar pentru că în timpul crizei numeroase instituții financiare europene și americane au fost sprijinite prin utilizarea resurselor publice, cu efecte semnificative asupra pozițiilor fiscale și asupra nivelului datoriei publice din statele implicate, noua paradigmă post-criză a urmărit dezvoltarea unor mecanisme care să permită gestionarea dificultăților unor instituții de importanță sistemică fără transferarea costurilor către contribuabili. În acest context, cadrul de rezoluție bancară a devenit un element esențial al arhitecturii moderne de stabilitate financiară, inclusiv prin rolul său în diminuarea hazardului moral.
Prin consolidarea principiului potrivit căruia acționarii și creditorii trebuie să suporte cu prioritate pierderile asociate activității bancare, acesta contribuie la întărirea disciplinei de piață și la reducerea anticipațiilor privind existența unui sprijin public automat în situații de dificultate.
În acest sens, rezoluția bancară nu este doar un mecanism de intervenție în situații de criză, ci și un element structural al cadrului prudențial modern, orientat către creșterea rezilienței și menținerea încrederii în sistemul financiar. În Europa, cadrul de rezoluție este un pilon important în arhitectura Uniunii Bancare și contribuie din această perspectivă la efortul de integrare financiară europeană.
Principiile prudențiale elaborate la nivel european – fie că ne referim la standardele Autorității Bancare Europene (ABE) sau la ghidurile Comitetului de la Basel – recunosc explicit că autoritatea de rezoluție și cea de supraveghere microprudențială îndeplinesc funcții complementare, cu un obiectiv comun: menținerea stabilității instituțiilor individuale și, prin aceasta, a sistemului financiar în ansamblul său.
Cele două autorități împărtășesc seturi de informații relevante, intervin în stadii succesive ale ciclului de viață al unei instituții și trebuie să comunice constant pentru a asigura că nu există goluri de informație sau incoerențe de evaluare care să amplifice vulnerabilitățile. Complexitatea cadrului prudențial contemporan derivă, în bună măsură, din necesitatea de a gestiona simultan trei tipuri de obiective: - soliditatea individuală a instituțiilor, - stabilitatea sistemului în ansamblul său - și capacitatea de gestionare ordonată a eșecului (rezoluție).
Ce eforturi sunt necesare pentru alinierea practicilor?
Deși conceptual distincte, aceste trei dimensiuni sunt profund interconectate în practică.
Cerințele de capital și de lichiditate impuse din perspectiva supravegherii microprudențiale și a cadrului de rezoluție îndeplinesc un dublu rol: - Pe de o parte, ele reduc probabilitatea de materializare a unui scenariu de rezoluție, consolidând rezistența instituțiilor la șocuri. - Pe de altă parte, ele construiesc, în timp, capacitatea de absorbție a pierderilor necesară pentru ca o rezoluție, dacă devine inevitabilă, să poată fi realizată fără recurs la resurse publice și fără perturbări sistemice majore. Perspectiva macroprudențială adaugă o dimensiune suplimentară: amplificarea ciclică a riscurilor, interconectările sistemice și efectele de contagiune nu pot fi adresate adecvat de evaluările individuale, instituție cu instituție.
De aceea, instrumentele macroprudențiale – amortizorul anticiclic de capital, limitele privind concentrarea expunerilor, cerințele suplimentare pentru instituțiile de importanță sistemică globală sau locală – contribuie la reducerea probabilității unor crize sistemice care ar putea pune simultan sub presiune mai multe instituții.
În context național, colaborarea în cadrul Băncii Naționale a României dintre structurile implicate în activități cele trei tipuri de activități menționate anterior respectă principiile instituite în aceasta privință la nivel european, fiind guvernată de cadrul legislativ transpus din BRRD (Bank Recovery and Resolution Directive) și de protocoalele operaționale care traduc în practică obligațiile de cooperare și schimb de informații. Această colaborare nu este un element formal sau de conformitate procedurală, ci o condiție funcțională a eficacității tuturor acestor funcții.
Faptul că Banca Națională a României exercită, în virtutea cadrului legal național și european, toate aceste funcții – supraveghere microprudențială, politică macroprudențială și autoritate de rezoluție – creează premisele pentru o abordare integrată și coerentă, capabilă să gestioneze adecvat interacțiunea dintre obiectivele specifice fiecărei funcții.
De exemplu, la reuniunile Comitetului Național de Supraveghere Macroprudențială iau parte toate cele trei direcții de resort din BNR cu atribuții asupra cadrului prudențial de menținere a robusteții sistemului financiar. Această concentrare instituțională impune, totodată, o disciplină internă riguroasă: funcțiile trebuie să rămână operațional distincte, cu informații, procese decizionale și structuri de Aș vrea să reamintesc aici un element extrem de important: ulterior crizei financiare globale din 2008-2009 România a fost printre puținele state din Uniunea Europeană ce nu a recurs la bani publici pentru salvarea instituțiilor de credit.
Această performanță a mai fost realizată doar alte 5 state.
Din punctul meu de vedere, în România, activitățile din zona rezoluției bancare au o importanță strategică pentru pregătirea aderării la Uniunea Bancară și convergența spre zona euro.
Deși în prezent România nu este membră a Uniunii Bancare, funcția de rezoluție bancară a Băncii Naționale a României nu poate fi considerată o activitate izolată de dimensiunea europeană. Dimpotrivă, ea trebuie înțeleasă și exercitată în strânsă legătură cu obiectivul strategic pe termen lung al aderării României la zona euro și, ca pas premergător necesar, al participării la Uniunea Bancară.
Adoptarea monedei unice presupune, în stadiul actual al arhitecturii europene, și aderarea la Uniunea Bancară.
Aceasta înseamnă că gradul de pregătire al autorităților naționale – ca și cel al instituțiilor de credit – pentru funcționarea în cadrul Uniunii Bancare devine un criteriu implicit și de substanță al convergenței spre zona euro.
Din această perspectivă, consolidarea continuă a capacității de rezoluție a Băncii Naționale a României capătă o semnificație care depășește gestionarea riscurilor în orizontul imediat.
Elaborarea și actualizarea planurilor de rezoluție pentru instituțiile de credit cu activitate în România, evaluarea posibilității de soluționare, respectiv a credibilității și fezabilității măsurilor incluse în planurile de rezoluție, calibrarea cerințelor MREL și construirea expertizei instituționale necesare pentru a opera în cadrul mecanismelor europene reprezintă, într-adevăr, instrumente de prevenire a crizelor, dar și investiții în capacitatea instituțională necesară pentru integrarea deplină în arhitectura financiară europeană. În egală măsură, participarea activă a BNR în colegiile de rezoluție și în structurile de cooperare europeană, relația de lucru permanentă cu Single Resolution Board – Comitetul Unic de Rezoluție în contextul deciziilor comune pentru grupurile bancare cu prezență în România, precum și utilizarea ca bune practici a standardelor și metodologiilor SRB (Single Resolution Board) contribuie la consolidarea noastră instituțională în raport cu cadrul Uniunii Bancare.
Aceasta presupune eforturi constante de aliniere a practicilor, investiții în capacitate analitică și în resurse umane, și o viziune instituțională clară cu privire la direcția de convergență. Așa cum știm și discutăm adesea între noi, obiectivul strategic al aderării la zona euro presupune nu doar îndeplinirea criteriilor de convergență nominală, de care suntem din păcate încă departe, ci și să construim între timp infrastructuri de supraveghere și gestionare a riscurilor financiare care să fie pe deplin compatibile și credibile în cadrul Uniunii Bancare.
Funcția de rezoluție este parte integrantă a acestei infrastructuri.
Banca Națională a României, prin Direcția de Rezoluție Bancară, a continuat atât demersurile de planificare a rezoluției și eforturile de operaționalizare, cât și consolidarea relațiilor de colaborare cu autoritățile de rezoluție din alte State Membre, precum și cu instituțiile și forurile europene cu atribuții în domeniu, în vederea asigurării unei implementări unitare și armonizate a cadrului de reglementare.