Psihiatrul Vlad Stroescu: Sănătatea mintală depinde de politica României!
Psihiatrul Vlad Stroescu: Legătura indisolubilă dintre sănătatea mintală a românilor și contextul politic
Profesia de psihiatru a fost aleasă de Vlad Stroescu acum peste două decenii, perioadă în care a acumulat o experiență vastă în tratarea afecțiunilor psihice.
Cariera sa academică și profesională a inclus un stagiu rezidentat la Spitalul Clinic de Psihiatrie Obregia, urmat de o perioadă de specializare în psihiatria de urgență în Franța, la Metz.
După întoarcerea în România, medicul și-a dedicat activitatea zilnică asistenței pacienților cu probleme de sănătate mentală, semnând totodată articole în publicații de referință precum „Dilema veche”, „Decât o revistă” și menținând o rubrică constantă în „Viața medicală”.
În cadrul acestui dialog, am explorat cu Stroescu starea actuală a sănătății mintale în România, sursele anxietății colective și impactul pe termen lung al pandemiei de COVID-19 asupra psihicului nostru comun.
Un aspect crucial evidențiat de specialist este că prioritizarea sănătății mentale nu poate rămâne un simplu slogan, ci trebuie materializată prin alocarea unor bugete adecvate, dezvoltarea infrastructurii necesare, asigurarea resursei umane și adoptarea unei legi moderne, adaptate realităților actuale. În România, această legislație lipsește, deoarece, conform cuvintelor medicului, sănătatea psihică nu a fost niciodată o prioritate pentru instituțiile statului.
Discuția a cuprins și subiecte sensibile, precum stigmatizarea persistenta a bolnavilor psihici, forma ascunsă a depresiei la persoanele aparent funcționale, modul în care societatea abordează tema suicidului, rata ideatiei suicidare și mecanismele prin care anumite „ancore” emoționale pot determina un individ să renunțe la intenția de a-și lua viața, redându-i speranța de a atinge, în final, malul celălalt.
Starea de spirit a românilor: o dinamică complexă
Ada Codău: Având în vedere experiența dumneavoastră de peste două decenii în psihiatrie, cum evaluați starea sănătății mintale a românilor? Analizând cazurile din practica dumneavoastră, observăm o dinamică fluctuantă? Evoluăm spre o situație mai bună sau, dimpotrivă, lucrurile se agravează?
Vlad Stroescu: Considerăm că intrăm treptat într-o fază de conștientizare, în care acceptăm faptul că problemele de sănătate mintală sunt omniprezente în societate și în biografia fiecărui individ. Vechiul concept, care împărțea omenirea rigid în „normali” și „anormali” sau în „sănătoși” și „nebuni”, s-a dovedit nu doar incorect, ci adesea o armă a discriminării, folosită cu intenții rău-vointe.
Este imposibil ca un om să ajungă la vârsta de 80 de ani fără a experimenta măcar o suferință psihică, la fel cum ar fi imposibil să nu treci printr-o viroză sau un salt de tensiune arterială în viață.
Studiul Dunedin, care urmărește aceeași cohortă de indivizi timp de peste 50 de ani din multiple perspective ale sănătății, a demonstrat că peste 80% dintre participanți dezvoltă o tulburare psihică clinică, recunoscută în clasificările DSM sau ICD, înainte de a împlini 45 de ani.
Această realitate este firească, dat fiind că creierul este un organ menit să se adapteze constant la mediul extern, un proces care implică inevitabil durere, erori și traume. Suferința psihică a existat dintotdeauna, chiar dacă tendința modernă este de a eticheta depresia, ADHD-ul sau alte afecțiuni drept „boli ale secolului”.
Un corolar important al acestei înțelegeri este recunoașterea tot mai mare a diferențelor dintre noi și a diversității umane, concepte pe care le numim neurodiversitate și neurodivergență. Unele diagnostice se transformă în identități, iar dinamica vechiului model binar medic-pacient, bazat pe categorisiri rigide ale durerii, s-a modificat substanțial.
Aceste aspecte reprezintă o provocare majoră pentru psihiatrul de cabinet, sugerând nevoia de a deveni multidisciplinar și de a regăsi o antropologie a sănătății psihice.
Impactul pandemic: o oglindă a anxietății
Ada Codău: Ce efecte pe termen lung a generat pandemia de COVID-19 asupra noastră?
În ce mod ne-a transformat?
Ada Codău: Ce efecte pe termen lung a generat pandemia de COVID-19 asupra noastră?
Vlad Stroescu: Deși pandemia pare acum un vis urât lăsat în urmă, intuiția majorității celor care simțeau că nimic nu va mai fi ca înainte s-a dovedit corectă. Un aspect surprinzător pentru un psihiatru a fost cât de fidel evenimentele și reacția instituțională au reflectat fenomenologia tulburărilor de anxietate. Mulți dintre cei care trăiau deja cu anxietăți opresive s-au simțit validati de contextul pandemic.
Am dezvoltat, mulți dintre noi, comportamente obsesionale; mă amintesc cum petreceam ore întregi citind articole științifice nerevizuite, căutând o sursă de claritate, dar descoperind adesea teorii absurde.
Au urmat consecințe mai grave: personalul medical a fost întâi idealizat, apoi disprețuit și acuzat. Au apărut fracturi sociale, grupuri cu viziuni divergente asupra realității, prin care au penetrat vechi prejudecăți cristalizate în ideologii. Nu pretind că înțeleg perfect toate aceste mecanisme, facultatea de Medicină ne-a pregătit pentru alte provocări, dar aceste observații aparțin unui medic care s-a trezit politizat brusc, la fel ca mulți colegi.
Sistemul de sănătate mintală: între ideal și realitate
Ada Codău: Cum percepeți abordarea Ministerului Sănătății din România în ultimul deceniu în domeniul sănătății mintale? Este considerată o prioritate sau este tratată ca o problemă marginală?
Vlad Stroescu: În general, nu este o prioritate. Progresele modeste observate s-au realizat, de obicei, în ciuda statului, fiind inițiative ale profesioniștilor și ale societății civile, statul funcționând mai degrabă ca un obstacol. În ultimii zece ani, au fost lansate mai multe „strategii naționale” care arată bine pe hârtie, dar rămân adesea la nivel teoretic. Au fost aprobate și compensate de CNAS câteva molecule noi, în timp ce tratamente esențiale, ieftine și eficiente, precum litiul, lipsesc de ani de zile. Trăim o criză tăcută a medicamentelor, despre care presa abia vorbește, până la punctul în care ne este greu să stabilim ce să prescriem pacienților.
De fiecare dată când lacunele sistemului au dus la catastrofe vizibile publicului, au urmat comisii de control, dosare penale și promisiuni de reforme radicale, urmate de o revenire inevitabilă la inerție și tăcere. Se observă o neglijare totală a abordării multidisciplinare și a echipelor psihoterapeutice.
Există legi și ordine care par să ignore faptul că nu poți restricționa accesul unei persoane la o profesie bazat exclusiv pe un diagnostic. Am impresia că, uneori, legislatorii nu înțeleg noțiuni de bază privind discriminarea. Din perspectiva mea profesională, nu am observat nicio schimbare structurală semnificativă în aceste domenii.
Anxietatea românească: specifice și cauze
Ada Codău: Cât de anxioși sunt românii și la ce aspecte concrete se leagă, cel mai des, anxietatea lor?
Vlad Stroescu: Luată individual și analizată clinic, cred că suntem la fel de anxioși ca restul lumii, ceea ce înseamnă un nivel destul de ridicat. Nu cred că există oameni complet lipsiți de anxietate și nici persoane imune la momentul în care aceasta își părăște rolul de consilier vital discret pentru a prelua frâiele vieții, fie pentru o perioadă scurtă, fie una lungă.
Tulburările de anxietate sunt cele mai frecvente prezentări la psihiatru, ceea ce este firesc.
Este celebru citatul lui Seneca, conform căruia suferim mai mult din cauza așteptărilor noastre decât din cauza realității. În orice societate, anxietatea este polarizată: putem suferi din cauza realității concrete înconjurătoare, chiar dacă aceasta nu este imediat agresivă.
Ne simțim anxioși până la necesitatea medicației din cauza locului de muncă, a precarității viitorului, a proximității războiului sau, mai general, din cauza condiției noastre de muritori, știind că trupul se va îmbolnăvi, posibil chiar acum, fără să știm.
Acestea sunt lucruri care încă nu s-au întâmplat, dar constituie motive serioase de îngrijorare.
Sau, suntem anxioși fără să înțelegem de ce, într-o formă frenetică și malignă, care, în căutarea obsesivă a unui sens și a concretizării cel mai rău scenariu pentru a putea lua măsuri preventive, deformează realitatea, prezentându-ne în locul ei un coșmar paranoid. Cred că acest fenomen este global. Dacă România are o particularitate distinctă, aceasta este anxietatea de a nu fi pedepsiți pentru că facem bine. Există și un proverb nepoliticos care ilustrează acest lucru.
Hannah Arendt susținea că sursa răului nu este atît rea-voința, cât indiferența și ignoranța. Totuși, o altă sursă majoră a răului este teama. Teama că, dacă ajuți un om, riști să fii tu cel care va suferă.
Teama că nimeni nu te va apăra dacă denunți un lucru rău. Mai grav, în România, această teamă este adesea justificată. În profesia mea, teama.