Crize profunde în relația cu SUA?
Propunerea Comisiei Europene de a crea un nou organism, denumit Consiliul European de Securitate, va trebui să treacă printr-un proces de validare complicat. Este necesară aprobarea explicită a Parlamentului European și a liderilor de stat și de guvern.
Mai apoi, este foarte probabil că această structură va trebui să treacă prin mecanisme de ratificare la nivel național, inclusiv, eventual, prin referendumuri.
Această cerere apare deoarece inițiativa este o noutate radicală, care completează cadrul actual al tratatelor europene.
Practic, se introduce un element nou, de o importanță majoră, într-o arhitectură instituțională deja extrem de complicată și permanent amenințată de tensiuni generate de orgolii naționale cu rădăcini istorice profunde.
În opinia mea, această mișcare constituie, în esență, un semnal trimis celorlalți actori majori din arena globală de securitate. Mesajul este clar: indiferent de circumstanțe, Europa este pregătită să-și continue traseul anunțat în ultimii ani, accelerând procesul legislativ și instituțional pentru a-și asigura, în final, capacitatea de a organiza propria apărare și securitate.
Această poziție rezultă dintr-o succesiune de crize reale și profunde în raporturile cu Statele Unite ale Americii. Această dinamică ridică o întrebare legitimă: există certitudinea absolută că, într-o situație de criză majoră, în special în ipoteza unui conflict armat declanșat de o invazie rusă asupra unui stat european, similară modelului din Ucraina, Donald Trump va sprijini activarea articolului 5?
Reamintim faptul că acest articol poate fi aplicat doar după obținerea unui vot unanim al tuturor membrilor NATO.
Dându-se în calcul numeroasele îndoieli existente pe acest subiect, Uniunea Europeană anunță preventiv crearea unui forum paralel cu NATO. Acesta ar permite activarea unor măsuri proprii de retorsiune dacă situația se va agrava.
Avem 12 parteneriate active!
Procedura ar începe cu convocarea imediată a unei ședințe de urgență pentru consultări, conform mecanismului prevăzut de Articolul 4 din Tratatul de la Washington, dar sub forma unui „protocol obligatoriu de urgență” cu partenerii din UE.
Cine sunt acești parteneri? Evident, Statele Membre.
Totuși, este posibil ca formula să includă, în funcție de modul de acces la vot, și reprezentanții altor entități, anume partenerii de securitate și apărare cu care UE a semnat acorduri, printre care se numără și România, de facto parte semnatară.
Există, în prezent, 12 astfel de parteneriate, încheiate cu următoarele țări: Ghana (24 martie 2026), Australia (18 martie 2026), Islanda (18 martie 2026), India (27 ianuarie 2026), Canada (23 iunie 2025), Marea Britanie (19 mai 2025), Albania (18 decembrie 2024), Macedonia de Nord (19 noiembrie 2024), Coreea de Sud (4 noiembrie 2024), Norvegia (28 mai 2024) și Moldova (21 mai 2024).
În aceeași direcție, merită menționată semnarea, în luna curentă, a pachetului de parteneriat „Global Gateway” cu Groenlanda, alocând 200 de milioane de euro pentru investiții. De asemenea, se desfășoară negocieri intense pentru parteneriate strategice cu țările din Golful Persic, în special cu Emiratele Arabice Unite, Egiptul și, având o importantă simbolikă, cu Autoritatea Palestiniană.
Se adaugă și lista extinsă a statelor cu care UE a finalizat acorduri bilaterale pentru misiuni de gestionare a crizelor și menținere a păcii. În acest context, perspectiva imediată a transformării Canadei în primul „membru asociat” al UE capătă o valoare geostrategică deosebită, mai ales în fața răzbiului comercial în care această țară se află cu SUA, fostul său partener tradițional.
Se deschide astfel un traseu care s-ar putea dovedi extrem de atractiv pentru multe state din afara blocului comunitar, actuale partene în diverse proiecte, care așteaptă să vadă cum acest statut nou va fi integrat formal în legislația europeană.
Pentru România, rămâne de văzut cum va fi abordată această inovație strategică la nivel național, dat fiind că ne implicăm direct și modifică substanțial proiectul european de apărare și securitate. Dincolo de prezența tot mai discretă a actualului ministru al afacerilor externe, speranța persistă că vom dispune, într-o zi, de o echipă stabilă de profesioniști, nu doar de politicieni cu roluri efemere.
Necesitatea este acută, deoarece cei care construiesc arhitectura viitorului nu au timp de așteptat. Cine pierde constant, este deja clar.