Cum reconstruim credibilitatea în fața investitorilor străini?
Valentin Lazea, economistul-șef al Băncii Naționale a României, a oferit joi, în cadrul evenimentului „România sub lupă” organizat de Oxygen Events, o imagine clară asupra realității financiare a statului român. Mesajul central transmis de oficialul bancar este faptul că o parte semnificativă din bugetul național este finanțată prin datorie, o situație care necesită o abordare diferită de cea la care cetățenii sunt obișnuiți.
Conform estimărilor prezentate, aproximativ un leu din fiecare șapte cheltuiți de autoritățile publice provine din împrumuturi.
Această constatare a fost făcută într-un context în care se încearcă reducerea deficitului bugetar, însă fără a impune măsuri dure sau taxe noi, menținând în același timp presiunea pentru creșterea veniturilor populației.
Lazea a deschis discuția prin compararea rolului economistului cu cel al medicului. El a subliniat existența unei mari disonanțe cognitive între specialistul în macroeconomie și restul societății, explicând că, pentru comunitate, expertul economic joacă același rol pe care un medic îl are pentru un pacient.
Totuși, relația nu este una de încredere reciprocă. De regulă, diagnosticul medical nu este tocmai confortabil, iar tratamentul prescris implică adesea sacrificii. La fel, analiza macroeconomică se bazează strict pe cifre, nu pe opinii subiective.
Dacă publicul se așteaptă la soluții simple, rapide și plăcute, în special în perioade de criză, se confruntă cu o problemă majoră. Diferența esențială dintre cele două profesioni nu rezidă din calitatea analizei, ci din gradul de ascultare. Pacientul respectă adesea indicațiile medicului, chiar dacă nu-i convin, în timp ce macroeconomistul este frecvent ignorat de societate.
A doua problemă structurală identificată de Lazea este orizontul temporal scurt al guvernanței românești. Se discută constant exclusiv despre bugetul anului următor, o practică considerată tipic românească. Situația devine mai gravă când se ia în calcul incertitudinea legată de vizitele agențiilor de rating, adică perspectivele din ianuarie, în timp ce restul anului rămâne adesea neglijat.
Drumul către un deficit bugetar de 3% din produsul intern brut necesită, însă, o planificare pe termen mediu, de patru ani. În România, elaborarea unui buget pe o astfel de perioadă ar reprezenta o adevărată revoluție culturală.
Datele numerice prezentate de economistul-șef al BNR subliniază amploarea problemei.
În anul 2024, deficitul a atins niveluri de aproximativ 9,2% – 9,3% din PIB.
Având în vedere că cheltuielile bugetare se situează la circa 40% din PIB, rezultă că un leu din fiecare patru cheltuiți de stat proveneau din împrumuturi, fie interne, fie externe.
Lazea a atras atenția asupra consecințelor oprirei bruscă a finanțării: ar fi fost necesară tăierea cu un sfert a cheltuielilor statului, impact negativ care ar fi lovit salariile, pensiile, investițiile și cheltuielile materiale.
Pentru anul curent, estimările indică o ameliorare, cu un deficit de aproximativ 6%, ceea ce înseamnă că un leu din șapte cheltuiți vine tot din împrumuturi. Attingerea țintei de 3% ar reduce această proporție la un leu din 14, o îmbunătățire importantă, dar România a parcurs abia jumătate din traseu. Partea a doua a drumului este mai dificilă deoarece soluțiile „ușoare” s-au epuizat.
Pentru a reconstrui credibilitatea, în special în fața investitorilor străini, Lazea a propus respectarea a două condiții fundamentale.
Prima este o regulă aritmetică simplă, dar rar respectată în spațiul public românesc: plafonul salarial total nu poate crește mai rapid decât PIB-ul nominal. Matematica este directă: dacă inflația este de 5% și creșterea reală de 2%, PIB-ul nominal avansează cu 7%. Astfel, salariile nu ar trebui să crească cu o rată superioară celor 7%.
Totuși, istoricul arată o deviație sistemică: în nouă din ultimii 11 ani, creșterea salarială a depășit ritmul PIB-ului nominal. Surplusul vine exclusiv din împrumuturi, conform logicii economistului.
Acest calcul are implicații imediate pentru bugetul viitor.
Cu un plafon salarial de 168 de miliarde de lei în prezent, o creștere de 7% echivalează cu 12 miliarde de lei. Această limită corespunde exact tavanului stabilit împreună cu Comisia Europeană.
Pierdem 4% din PIB anual din cauza neîncasării TVA și impozitelor!
Depășirea acestui prag duce, în cel mai bun scenariu, la majorarea datoriei publice și a dobânzilor plătite, iar în cel mai pesimist, la retrogradarea ratingului în categoria „junk”.
Aceeași logică se aplică și pensiilor din primul pilon, finanțate din contribuțiile la CAS. Dacă salariile cresc cu 7%, de unde se generează resursele pentru creșteri de 8%, 9% sau 10%? Din nou, Deși legea pensiilor limitează indexarea la inflație plus jumătate din creșterea reală a salariilor, în ultima decadă, pensiile au avansat mai lent decât salariile doar în șase ani, o situație considerată normală și necesară de Lazea.
Metafora medicală revine pentru a ilustra riscurile respingerii tratamentului. Just ca un pacient care ignoră sfaturile medicului va plăti un preț, tot așa și societatea care respinge recomandările economiste va suporta consecințele.
A doua condiție impusă de Lazea decurge din alegerea deja făcută de societate: reducerea deficitului la 3% fără majorarea taxelor. Acceptând aceste două obiective simultan, marja de manevră fiscală se restrânge drastic, făcând promisiunile de scăderi de impozite greu de susținut.
O idee greșită, populară în mediul de afaceri, susține că reducerea deficitului la 3% se poate acoperi exclusiv prin tăieri de cheltuieli bugetare.
Lazea contrazice această ipoteză, declarând-o falsă.
Chiar și într-un scenariu extrem, cu reforma administrației publice realizată „la sânge” și subvențiile pentru companiile de stat reduse aproape la zero, economiile maxime ar fi de circa 1,5% din PIB.
Soluția preferabilă, din punct de vedere economic și politic, rămâne combaterea evaziunii fiscale și a optimizării agresive.
România pierde anual 3% din PIB din cauza neîncasării TVA și încă 1% din PIB din impozitul pe profit. Banii necesari există, dar nu sunt colectați.
Lazea identifică două fronturi de atac. Primul vizează închiderea unor „portițe” legale, existând sute de mecanisme de optimizare fiscală care trebuie eliminate. Al doilea front este voința de a combate evaziunea, un fenomen cunoscut de toți.
Un exemplu emblematic este achiziția de bunuri și servicii de uz personal pe contul firmei, un „sport național” care include chiar și tratamente medicale sau de îngrijire personală.
Cazul recent al articolelor de lenjerie achiziționate pe firmă este doar unul dintre milioanele de exemple.
Întrebat de diferența față de alte țări, Lazea citează un acolo, contabilii au onoarea profesională de a le spune patronilor că operațiunea este ilegală, iar aceștia nu sunt dispuși să facă lucruri ilegale. Un alt aspect al optimizării legale, care costă statul, este divizarea unei activități în mai multe firme, fiecare sub pragul de 395.000 de lei, pentru a beneficia de regimuri fiscale mai avantajoase.
Concluzia este că România nu-și mai permite defalcări de colectare duble sau triple față de partenerii din Uniunea Europeană.
Problema ANAF nu este lipsa digitalizării, instituția deținând tone de date, ci incapacitatea de a plăti la cota de piață specialiștii în matematică și informatică care ar putea exploata aceste informații. Este o problemă de remunerație și motivație.
La final, Lazea a propus o soluție politică, nu pur tehnică.
Cele două condiții – corelarea dintre PIB nominal, salarii și pensii, și colectarea eficientă a TVA și impozitului pe profit – ar trebui să fie obiectul unui pact între toate forțele politice responsabile.
Semnătarii acestui acord s-ar obliga să scoată aceste teme din jocul politic în următorii patru ani, extinzându-se, dacă este posibil, și pe termen lung.
Tendințele economice și instrumentele de finanțe personale pot fi urmărite prin grafice și recomandări relevante. După abonare, utilizatorii primesc un mesaj de felicitare și un link pentru confirmarea primirii edițiilor viitoare.