Autonomie încă de la primii pași?
Sistemul educațional japonez este celebru pentru rigoarea sa, însă succesul academic nu vine de la sine. Este rezultatul unei discipline zilnice, al unui program dens și al unor investiții considerabile din partea familiilor.
Bianca Miyamoto, o româncă stabilită în Japonia de peste două decenii, cunoaște acest mecanism din interior. Stabilită în Hamamatsu, prefectura Shizuoka, Bianca și-a clădit viața aici după ce s-a căsătorit în anul 2000. Astăzi, ea privește sistemul nipon prin ochii celor doi fii gemeni ai săi, Naoki și Ryuji, născuți pe 7 iulie 2007.
Experiența educațională a băieților a fost una atipică, având în vedere că s-au născut prematur și au fost diagnosticați cu tulburare de spectru autist (TSA). Cu toate acestea, integrarea lor a decurs natural. Ambii frecventează școala de stat din cartier, iar faptul că unul dintre ei urmează o clasă specială este o practică firească în Japonia, unde incluziunea nu este doar un concept teoretic.
Bianca subliniază că, spre deosebire de România, aici nu există presiunea acerbă pentru a prinde un loc la o școală de elită, cel puțin nu la vârste mici.
Integrare și responsabilitate la firul ierbii!
Structura școlară niponă este clară: șase ani de primară, trei de gimnaziu și trei de liceu. Obligatoriu este doar gimnaziul, adică nouă clase în total.
În prezent, Naoki și Ryuji sunt în clasa a VIII-a, echivalentul anului doi de gimnaziu în Japonia. Ceea ce îi surprinde adesea pe părinții străini este independența elevilor: încă din clasa întâi, copiii merg singuri la școală.
Mai mult, curățenia în sălile de clasă nu este sarcina personalului auxiliar, ci responsabilitatea elevilor, care învață astfel să aibă grijă de spațiul în care învață.
Chiar și în perioadele dificile, cum a fost criza sanitară globală, școlile japoneze au demonstrat o reziliență remarcabilă, rămânând închise doar trei săptămâni. În rest, viața a continuat aproape normal, cu masca de protecție devenind singura noutate. Povestea Biancăi despre Naoki și Ryuji ne arată o latură a Japoniei unde echilibrul dintre autonomie și supraveghere pedagogică formează, înainte de toate, caractere.