Aceasta nu se limitează la adăugarea colaboratorului la aceeași familie procedurală ca investigatorul sub acoperire
Teza este susţinută de interpretarea literală, sistematică şi teleologică a regulii, de jurisprudenţa Curţii Constituţionale, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de practica judiciară recentă şi de standardele CEDO privind interzicerea provocării şi de expirarea unor garanţii adecvate împotriva abuzurilor. Cuvinte cheie: colaborator, investigator sub acoperire, art. 148 C. Proc. stilou, motivarea ordinului, subsidiaritate, provocare, loialitate probatorie, CEDO I 1. Textul articolului 148 alineatul (10) C. proc. p. este, prin formularea sa, mai reglementar decât pare la prima lectură.
Aceasta nu se limitează la adăugarea colaboratorului la aceeași familie procedurală ca investigatorul sub acoperire, ci, prin însăși structura propoziției, stabilește o succesiune de condiții cumulative: existența unor „situații excepționale,” îndeplinirea condițiilor prevăzute la alineatul (1), și anume constatarea că utilizarea investigatorului sub acoperire „nu este suficientă” sau „nu este posibilă.” Prin urmare, textul nu descrie două instrumente echivalente între care procurorul ar putea alege liber, ci o măsură principală și o măsură derivată, permisă numai atunci când prima nu poate satisface nevoile specifice ale anchetei. (2) Această concluzie este consolidată prin Decizia nr. 50/2020 a Curţii Constituţionale [1], care menţionează în mod expres că utilizarea colaboratorului este permisă numai „în circumstanţe excepţionale,” dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 148 alin.
De ce subsidiaritatea colaboratorului nu este o simplă etichetă retorică 4
în sensul prezentului regulament, se aplică următoarele definiții: În același timp, Curtea subliniază caracterul strict al instituției și utilizarea sa subsidiară, cu responsabilitatea acordării autorizației procurorului și, în cazul în care sunt utilizate dispozitivele tehnice, judecătorului privind drepturile și libertățile. 3. În doctrină [2], aceeaşi idee apare direct. Astfel, utilizarea colaboratorului este subsidiară în natură, iar din formularea articolului 148 alineatul (10) din Pen-ul C. Prof. se deduce chiar și caracterul său excepțional, în timp ce investigatorul sub acoperire este regula la comanda măsurii. În forme convergente, întreaga doctrină afirmă că metoda ar trebui folosită „ca excepție,” numai dacă alte măsuri, mai puțin intruzive, nu sunt capabile să conducă la aceleași rezultate sau să reprezinte obstacole practice semnificative. Prin urmare, articolul 148 alineatul (10) din stiloul C. este conform cu utilizarea colaboratorului ca măsură excepțională și subsidiară pentru utilizarea investigatorului sub acoperire. II.
De ce subsidiaritatea colaboratorului nu este o simplă etichetă retorică 4.
Interpretarea contrară, în sensul că procurorul ar putea alege discreționar între investigator și colaborator, ar goli conținutul a trei segmente de reglementare în text: termenul „în circumstanțe excepționale,” condiția negativă a eșecului investigatorului și condiția alternativă a imposibilității de utilizare a acestuia. Într-o interpretare sistematică a textului, niciunul dintre aceste fragmente nu poate fi