Instituțiile statului mai inspiră încredere sau doar dispreț?
De ce simt mulți români că nu mai au legătură cu patria: o analiză sociologică a distanței acumulate
Un mesaj postat recent de un cetățean român, în care acesta mărturisea că și-a pierdut orice urmă de optimism privind viitorul națiunii și al conaționalilor săi, a generat o adevărată explozie de dezbateri în spațiul digital. Această intervenție publică a reactivat un subiect sensibil, aducând în prim-plan percepția critică pe care o are o parte semnificativă din populație față de propria țară și identitatea sa colectivă.
Valentin Fulger, specialist în sociologie, a oferit pentru publicația „Adevărul” o interpretare a acestei rupturi sentimentale, evidențiind radacini profunde ale fenomenului.
Autorul postării inițiale a detaliat frustrările sale, enumerând absența spiritului civic, deficiențele grave din sistemul de învățământ și disfuncționalitățile administrative. El a afirmat că nu mai identifică o cale de ieșire din impasul actual.
În textul său, omul a subliniat că, deși se laudă cu o origine nobilă, românilor li se potrivește statutul de ultimii locuitori din Europa.
El a menționat că, în fiecare zi, observă o atitudine de superioritate a unor grupuri, în timp ce țara pare a fi dominată de analfabeți funcționali și de indivizi cu o mentalitate arhaică.
Criticile s-au extins și asupra modului în care funcționează instituțiile statului. Referindu-se la Poliție, autorul a susținut că orice contact cu forțele de ordine îi produce senzația că dialoghează cu o suprafață inertă, fără ecou. În ceea ce privește administrația publică, el a arătat degetul spre nepotismul endemic, ineficiența cronică și o atitudine de ostilitate manifestată împotriva cetățenilor simpli. Spiritul civic, conform opiniei sale, a murit demult. Pe rețelele sociale, toți se declară eroi, dar în practica cotidiană, tăcerea este regulă. Mentalitatea conformă că cetățeanul posedă doar drepturi, ignorând obligațiile față de comunitate, îl exasperează.
Deși încearcă să fie un om bun și să sprijine pe cei din jur, se lovește adesea de răutățile celor pe care încearcă să-i ajute.
Sistemul educațional a fost calificat ca fiind inexistent, chiar dacă există elevi olimpieni, aceștia nefiind promovați în ierarhia valorilor sociale, preferându-se scandalurile, bârfele și competiția pe mașini și haine de ultimă oră, o trăsătură umană dușă la extrem în România.
Reacțiile netizenilor au fost variate. O parte dintre ei au validat sentimentul de alienare, recunoscând că se simt străini în propria societate sau că ar repeta experiența emigrării dacă ar avea posibilitatea.
Un utilizator a scris că nu nutrește ură, dar simte că nu se mai integrează în țara sa, motivând că spiritul civic nu a dispărut, ci pur și simplu nu a existat niciodată.
De ce reacțiile netizenilor au fost atât de variate?
Alt participant, care s-a întors recent din diaspora, a relatat că, deși are copii în școli românești și condiții materiale excelente, sentimentul de acasă lipsește. După peste zece ani petrecute în afara granițelor, el a declarat că ar pleca din nou instantaneu, fără ezitare.
Din cealaltă parte a baricadei, unii comentatori au contestat generalizările. Un român a argumentat că majoritatea populației nu se comportă așa cum a fost descrisă, ci muncește și duce o viață normală, cerând ca populația să nu fie confundată cu câteva mii de voci agresive din online.
El a concluzionat că, deși fiecare pădure are zone uscate, românii sunt, în esență, oameni buni.
Un alt analist a subliniat capacitatea mediului online de a amplifica pesimismul, notând că, în viața reală, majoritatea oamenilor sunt prietenoși, dar în secțiunea de comentarii a postării respective, dominau fatalismul, cinismul și negativismul.
Ca exemplu contrar, un citator a evocat mobilizarea spontană a sute de voluntari pentru căutarea unui copil dispărut în zona Sibiului. Acest incident a demonstrat că, dacă relația cu comunitatea este bazată pe politețe și atitudine corectă, oamenii se arată remarcabili. Moștenirea regimului comunist a fost invocată de un alt participant ca explicație pentru dinamica actuală a relațiilor interpersonale, susținând că problema fundamentală o constituie sistemul și indivizii care îl exploatează, în timp ce cetățenii s-au adaptat admirabil.
Există, totuși, voci care pun la îndoială eficacitatea exilului ca remediu. Un participant a afirmat că plecare nu rezolvă automat criza identitară, deoarece, în străinătate, se este adesea tratat ca un cetățean de categoria a doua, iar sentimentul de apartenență rămâne iluzoriu.
Idealizarea vieții din diaspora a fost, de asemenea, criticată.
Un comentator a reamintit că, ca imigrant care începe de la zero, banii nu se găsesc ușor, iar realitatea emigrației este mai aspră decât o imaginea promovată de mulți.
Valentin Fulger, sociologul intervievat, explică această stare de dezamăgire profundă prin prisma unei inerții care s-a instalat de-a lungul a zeci de ani. Ruptura nu este un fenomen brusc, ci rezultatul acumulării unor dezamăgiri repetate. Când instituțiile nu funcționează, oamenii învață să se protejeze singuri. Și așa, de generație în generație, s-a consolidat o indiferență care nu e doar pasivitate, ci o formă de rezistență silențiosă. Nu e despre lipsa de dor, ci despre epuizarea așteptărilor. Când speranța se lovește de zid de indiferență, prea multe ori, la final, renunți.
Astfel, dezamăgirea nu e o reacție la un eveniment singular, ci o reacție la o lungă secvență de decepții. E o formă de luctă interioară: vrei să crezi, dar nu știi mai cum. E o tristă realitate în care patria nu e mai un loc unde te simți acasă, ci un spațiu în care trebuie să luptă doar pentru a rămâne.
Și uneori, chiar și asta e prea mult.